Poveștile domnișoarei Firicel

Un pui de arici cu ochii mici

În spatele unei case cu ferestre mari și albastre, era o grădină frumoasă. În casă locuiau o fetiță, un pisic, o mămică și un tătic. Cât era ziua de lungă și soarele nu ardea prea tare, fetița despre care povestesc, pe numele ei Firicel, străbătea grădina în lung și-n lat și de fiecare dată mai descoperea ceva.

Grădina nu era nici prea mare, nici prea mică, ci doar cât să încapă în ea o salcie bătrână cu crengile lungi până la pământ, un leagăn și o mică fântână arteziană, în apele căreia se scăldau o broscuță-țestoasă și două lebede cu gâturi lungi și aripi albe, strălucitoare. Lebedele veniseră în vizită într-o toamnă. Obosiseră de atâta zburat spre ținuturi mai calde și, văzând de sus un ochi de apă, crezuseră că acolo era un lac. Dar lacul din grădina domnișoarei Firicel nu era chiar atât de mare pe cât li se păruse lor. Vântul înghețat le împiedicase să își mai ajungă din urmă surioarele, așa că tăticul domnișoarei Firicel le construise o căsuță și le poftise să rămână acolo, spre bucuria fetiței. Acum lebedele erau în grija ei și nu trecea o zi fără să le viziteze.
— Bună dimineața, lebăduțelor, le spunea domnișoara Firicel, cu o voce blândă.